luni, 27 iulie 2015

Aproape de 40 și zici că faci ce trebuie ? Nici nu știi cât te înșeli…


Fără a fi vreo vedetă sau vreo frumusețe recunoscută, știai că ești în media prietenelor tale și te simțeai bine așa. Nu aveai o problemă atunci când aprindeai o țigară, așa cum nu te mustra conștiința când mâncai câte trei porții de cremă de zahăr ars. Mergeai de sărbători în Bucovina sau în Maramureș ? Nicio problemă – nu dura mai mult de o săptămână până să dai jos cele două kilograme în plus.


Și brusc într-o zi, îți dai seama că s-a schimba ceva. Nu peste noapte, nu brusc și mai ales, fără a-ți da seama de procesul în care intraseși.

Într-o zi, doamna de la chioșcul din colț care te-a întrebat ani la rând: “Cu ce te servesc? ”, schimbă brusc în “ ajut cu ceva ?”. Prima dată îți spui că ești într-o zi în care chiar arăți bine, din moment ce impresionezi în halul ăsta, adică până la pronumele de politețe. Mai târziu realizezi că era începutul dezastrului.

Te întorci din vacanță de vară și știi că ai vreo două kile în plus, dar încă stai liniștită. E chestie de săptămâni până să se ducă în uitare. Dar iată că pui masa de Crăciun și ele sunt tot acolo și tu disperată că urmează o altă perioadă de festin.

Văzând toate astea, te apuci de dietă, mergi la sală, alergi în parc. Ești mulțumită că ai intrat cu succes în clișeul cu viața sănătoasă și “minim 30 de minute de mișcare” în fiecare zi. Asta până când te vizitează o rudă de la distanță și îți spune că arăți grozav, “așa că ai mai pus pe tine, că te-ai mai îngrășat puțin”.

Și toate astea în timp ce tocurile de 13 intră la apă și porți maxim 10, în timp ce fusta se lungește la dimensiunea celor 40 de ani de care te apropii. Fugi de nopțile nedormite, preferi ieșirile la cafea cu prietenele în locul lor, numeri zilele rămase până la vacanța copilului pentru a evada din rutina pregătirii pachețelului de școala.

În timpul ăsta ai obligația de a rămâne deșteaptă în fața partenerilor de business, mereu pe fază, pertinentă în afirmații și mai ales “o tipă mișto”, dacă nu se poate fizic, măcar conversațional.

Și în acest tablou haotic, nu ți se întâmplă uneori să te întrebi cu invidie de ce râde atât de tare, în autobuzul ce oprește paralel cu tine, doamna aceea mai plinuță, cu doi copii agățați de o mână și o sacoșă ponosită în cealaltă. Nu își verifică telefonul din 5 în 5 minute, nu a făcut cumpărături numărând caloriile și nici nu se întreabă se înseamnă în plan psihologic ultima povestire a copilului.


Nu-I așa că îți vine, ca pentru măcar 3 secunde, să faci un schimb de vieți …? Pentru că am fi ipocrite să spunem că am vrea să fie așa pentru totdeauna….

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu