vineri, 31 iulie 2015

Arțagul: predispoziție sau defect național?

De câte ori nu am vorbit că cei din lumea vestică sunt mai luminoși, zâmbesc mai mult, sunt mai amabili? De câte ori, în vacanțele noastre în afară nu descoperim că străinii ne zâmbesc, mai mult decât zâmbim noi propriilor prieteni?


Dacă te pornești pe jos, prin București, oamenii sunt mai încruntați, mai apăsați. Ați încercat vreodată să opriți vreun om pe stradă să îi cereți ajutorul pentru o adresă pierdută, o informație generală? Veți observa cum, atunci când îl abordați, se dă un pas în spate pentru a-și genera un spațiu de siguranță, de parcă așa ar putea să o rupă la fugă oricând. E ca și cum se pregătește să fie victima iminentă a unui jaf.

Dramatic este atunci când, încerci să îți faci loc cu bicicleta pe pistă (adevărat, trasată de primării pe trotuare). Zici pardon, claxonezi doar dacă este nevoie, încerci să ocolești și, mai mult, spui mulțumesc atunci când ți se face loc. Urmarea: în spatele tău se revarsă un puhoi de invective, de parcă nu ai merge, exact pe acolo pe unde ți se indică să mergi: e pista de bicicliști, nu de pietoni!

Ați numărat, în drumul spre birou câte claxoane sunt în trafic ? Și nu în timpul mersului, ci în timpul de așteptare la semafor. Dacă n-ai plecat în prima secundă de când se arată verde, ești mort! Claxoane, semne, urlete estompate de geam, fețe schimonosite de nervi!

Așadar, pare că pentru mulți dintre noi, arțagul este mai la îndemână. E mai cool să ajungi la birou, trântind geanta pe birou și să povestești „ce nervi ți-a făcut un prost/proastă/fraier/etc”. Apoi poate părea mai simplu să îți pedepsești copilul pentru cea mai neînsemnată ieșire din grafic, să începi să urlii la consort pentru vreun lucru uitat, asta pentru că - nu? – “ai avut o zi de tot rahatul și nu mai poți”!  Oare suntem defecți ca nație, ca specie din estul Europei, de ne este mult mai ușor să șuierăm o înjurătură printre dinți, în locul unui zâmbet, fie el și sub formă de rictus formal? Și dacă da, este ceva ce am putea repara? Adică, zic și eu, am putea folosi mai des: te rog, mulțumesc, pardon, scuze și alte formule de amabilitate.

Este adevărat că dacă ne băgăm în experimentul asta ne asumăm un risc enorm: am putea deveni amabili, dar nu am mai fi deloc, dar absolut deloc cool/interesanți/plictisiți și dramatici!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu